aattee

lliieerr AArraadd,, nnrr.. 11 ssoollssttiițțiiuull ddee iiaarrnnăă 2013

pre-tteexxttee lliitteerraarree

Ilustraţie din lumea cărţilor în viziunea lui Jonathan Woltstenholme

(artist britanic născut în 1950), absolvent al Croydon Art College,

a colaborat ca ilustrator independent la numeroase reviste, edituri şi agenţii de publicitate; lucrări în expoziţii la Londra, New York sau Boston

revistă

de

autor

Constantin Dehelean Arad, str. Mucius Scaevola, 40 Tel: 0357 422 973, 0734 926 700 constantin_dehelean1@yahoo.com

ISSN: 1221 - 4493

atelier, 1, 2013 2

aatteelliieerr pre-texte literare

Constantin Dehelean :

casa noastrã (editorial)

# La ce bun… o revistă de autor?!...

filigran (antologie)

# Henry Charles Bukowski mistica arlechinului (poeme)

# Efectul Fax

vitralii (eseu) # Începuturi… Aradul – o lume a istoriei europene prin personalităţi: Gheorghe Brancovici

sãvârșirea prin lecturã (cronica de carte)

# Cărti fundamentale al românilor transilvăneni: „Ioan Lupaş: Mitropolitul Andrei, baron de Şaguna. (Scriere comemorativă la Serbarea centenară a naşterii lui); # Subiectivism poetic/ experienţă personală şi arhitectură poetică/experienţă impersonală (Vladimir Belity, Descântător splendorii ferecate, Concordia, 2013)

școala de literaturã (scrieri creative/ didactici/ experimente)

#Metafore, metafore…,

de amicitia

*** Rely Tarniceri: Intrus în propria viaţă ***Eugen Pădurean: Peisaj urban cu caniculă Cuvinte cheie ***Vasile Zărăndan: Delirium tremens

atelier, 1, 2013 3

casa noastrã (editorial)

La ce bun...? o revistă de autor?...

Fost profesor de literatură vreme de mai bine de 40 de ani, dar şi cititor orbit de

strălucirea cuvintelor din cărţi, pe care le-am iubit o dată cu viaţa, mă încumet să realizez un

format de comunicare – poate desuet – scris şi tipărit; să realizez, zic, o pagină (sau mai multe)

în care comunic în primul rând cu mine – cu mine, celălalt! - şi când, supărat pe singurătate,

strig ,speriat de ţiuitul ei infernal!... mă dezbrac de solitudine aruncând cuvintele în arii care,

iată, sunt sau vor fi scrise, tipărite, şi pe care le voi da cititorilor, prietenilor mei, cunoscuţi ori

necunoscuţi.

Am trăit și trăiesc o iubire nemăsurată faţă de faptul scrierii de orice fel. Încărcat de

plenitudine, dar şi de o imensă nelinişte că nu am iubit destul cartea, mă descarc astfel în pagini

care, iată, vin şi vor veni din mine, pentru mine iarăşi, într-un carusel cu miresme, uneori cu

miasme înfricoşătoare, însă în primul rând cu imagini ale realităţii, concrete ori transfigurate

într-o senzație de fericire mărturisită sau nu...

Am mângâiat cărţile, cum am mângâiat creştetul şcolarilor, mai mici sau mai mari,

miraţi de mirajul cuvintelor pline de înţelesuri, sau de neînţelesuri. Am urmărit deseori privirile

tinerilor, de departe sau de aproape, și curiozitatea lor nemăsurată. Privirile acelor tineri care

aşteaptă de la cărţi şi de la autorii lor răspunsuri la întrebări rostite sau încă nerostite. Apoi am

urmărit mulţi ani, coordonatele spirituale ale multor autori, dornici să-şi „spună” si să-şi „pună”

viaţa pe de-antregul, sau picătură cu picătură, în poeme răscolitoare sau reflexive, ori în

paradigme, între paranteze uriaşe cât o viaţă, adică în cărţi care ard ca mierea sau ca veninul

vieţile personajelor culese din propria lor viaţă. Am urmărit în fel şi chip pe cititorul cufundat

în lumina paginii citite, sau în întunericul neliniştilor lui de zi cu zi, sau de noapte de noapte,

oferite ca dar, uneori ca supliciu, pe tava pe care cititorul o savurează cu lăcomie.

Percep literatura ca pe o lume adevărată, reală, poate mai reală decât clipa efemeră

măsurată de ceasul timpului fizic. M-am îndoit deseori de efemerul şi de platitudinile reci sau

abia călduţe ale realităţii măsurate. Cuprins de îndoieli am crezut, şi cred în continuare, că

literatura este o altă faţă, poate cea adevărată, a realităţii - dar din ochii autorului - realitate

pusă „faţă în faţă” cu nevoia de real din privirea interioară a cititorului plictisit de dimensiunile

efemere ale „realului” obsedant, pozitiv.

La ce bun ...? Încă o revistă?

De fapt nu aveţi în faţă o revistă, ci o formă prin care îmi conturez perimetrul, şi pe care

îl păzesc de ameninţarea neantului cu textul scris. Un păcat al propriului meu egoism, orgoliu pe

care îl plătesc cu iubire pentru cei care trudesc pentru ca propriul meu egoism să se transforme

în literatură.

Un atelier al bucuriei şi al victoriei mele în lupta cu mine însumi.

atelier, 1, 2013 4

filigran (antologie)

Henry Charles Bukowski

Deci, vrei să fii un scriitor

dacă nu vine explodînd

din tine

în ciuda a orice

nu o face.

numai dacă vine

neîntrebată

din inima şi mintea şi

gura şi

viscerele tale

nu o face.

dacă trebuie să stai cu

orele

holbîndu-te la ecranul

calculatorului

sau aplecat deasupra

maşinii

tale de scris

căutînd cuvintele,

nu o face.

dacă o faci pentru bani

sau faimă,

nu o face.

dacă o faci pentru că

doreşti femei în patul tău,

nu o face.

dacă trebuie să stai acolo

şi să o rescrii din nou şi

din nou,

nu o face.

dacă e muncă grea

doar gîndindu-te despre

ea,

nu o face.

dacă încerci să scrii ca

altcineva,

uită de asta.

dacă trebuie să aştepţi

pentru

ca să răcnească din tine,

atunci aşteaptă răbdător,

dacă nu mai răcneşte

din tine,

fă altceva.

dacă dintîi trebuie să o

citeşti

soţiei tale

sau prietenei sau

prietenului

sau părinţilor tăi sau

oricărei alte persoane

nu eşti pregătit.

nu fi ca atît de mulţi

scriitori

nu fi ca atîtea mii de

oameni care se consideră

scriitori,

nu fi nasol şi

plictisitor şi pretenţios,

nu fi consumat cu iubirea

de sine

bibliotecile lumii au

căscat pînă

la adormire

din cauza acestui fel de

scriitură

http://www.poezie.ro/index.php/poetry/13956231/deci,_vrei_s%C4%83_fii_un_scriitorhttp://www.poezie.ro/index.php/poetry/13956231/deci,_vrei_s%C4%83_fii_un_scriitor

atelier, 1, 2013 5

nu te alătura la asta

nu o face.

numai dacă vine din

sufletul

tău ca o rachetă,

numai dacă stînd

nemişcat te-ar

aduce la nebunie sau

suicid

sau crimă,

nu o face.

numai dacă soarele din

interiorul

tău îţi arde viscerele

nu o face.

cînd într-adevăr este

timpul,

şi dacă ai fost ales,

se va face

de la sine şi va continua

să

se facă

pînă cînd vei muri sau va

muri

în tine

nu există o altă cale

şi niciodată nu a existat.

(traducere de Ion Buzu)

Ch. B.: „Mi-a plăcut cum te-ai sprijinit în mâini şi ai mers; chestia asta m-a înnebunit de tot... tot ce faci tu mă înfierbântă mai tare ca focul... femeie superbă... ai trezit

poeme noi şi speranţe noi şi bucurii noi într-un moşneag, te iubesc... părul care-ţi curge pe spate,

sălbatic şi tu acolo, pasărea salbatică din tine, sălbăticia din tine, ardentă, destrăbălată,

miraculoasă... te iubesc... Te vreau, te vreau, te vreau pe tine!

scrisoare către Linda King

Ch. B.: „Un intelectual spune un lucru simplu într-un fel complicat. Un artist spune un lucru complicat într-un fel simplu.

Ch. B.: „Începi salvarea lumii salvând câte o singură persoană; orice altceva este romantism pompos sau politică.

http://surse.citatepedia.ro/din.php?a=Charles+Bukowski&d=scrisoare+c%E3tre+Linda+King

atelier, 1, 2013 6

mistica arlechinului (poeme)

Efectul Fax

Precum o beție a soarelui...

1.***

Surâzând am așteptat clipa

Precum un porumbel veștile cele rele,

Am așteptat câteva ceasuri bune

Până m-am hotărât să trec dincoace...

Chiparoasele au putrezit printre ruine

Precum veștile care caută neputincioase printre aripi

O oră, o sută de ore, neîntomnatice ore,

Surâzând am așteptat clipa...

2.***

Precum brazda reavănă de roua nesperat așteptată,

Precum unele mirosuri trecute, trecute... Cosite printre ierburi

S-au născut așteptate, eu arzând sub Ursa Mare

Precum un felinar dichisit, prea dichisit; cuminte felinar...

Arătând calea dragei mele, arătând calea...

Se ciocnesc orele serii precum căciuli țuguiate sub umbrele,

Viermuind în timpul meu pierdut, pierdut...

Tragediile râurilor s-au amestecat pe îndelete, spasmodice râuri

Veghind așteptări; nepătrunse căi, disperate anotimpuri

Pornesc în amonte spre izvoare: focuri reci...

Pe brazda reavănă de roua nesperat așteptată...

3.***

O beție a soarelui nătâng,

și uitându-și zilele trecute și viitoare...

O fantasmă precum o realitate amețitoare

Mă apasă; viscere și gânduri amestecându-se...

Un avort sentimental plin de sânge și de mirosuri benigne

Se culcă între mine și tine secându-mă de tot...

Râul fiind, mi-am cernut prundișul plin de perle

Precum coloane siberiene între mine și tine topindu-mi-se de tot...

O beție a soarelui

Nătâng și sperând o nesperată liniște..

atelier, 1, 2013 7

Despre labirint...

1.

a.

O prelungită toamnă mă aleargă prin prejur – supusă și persuasivă – mărginită de

alte anotimpuri;

și lespezile curții mele se încarcă

de arabescuri amețitoare –

armonii în toate sensurile; iar eu într-o

înstrăinare mă dăruiesc

la poartă celor ce trec și celor ce vor trece...

b.

Despre labirint numai iubire,

Iubirea de aproape, iubirea aproape

În drumul lui alergat în neștire

Înlănțuire de timpuri aproape...

2.

a.

Minos, contemporanul, trudește

Zidind minunat o treaptă a Logicii;

și, înconjurat de filosofi,labirintul se încheagă în Lege...

b.

Despre filosofi numai de bine,

Înțelepciunea, catharsis înconjurând frunțile...

În cărțile lumii veghează mereu

Logici perfecte, punțile...

3.

a.

Despre labirint o asumare de drumuri adormite,

„Întortochiate, ca o hieroglifă” vei spune:

„Viața este un fir al Ariadnei rămas, așa, neadunat

și fără capete!”... Ce retorică, ce retorică!...

b.

Despre mine totul, esențialul,

O alergare simultană, în toate sensurile,

Este căutarea mea

Întru logica acestei toamne efemere...

atelier, 1, 2013 8

vitralii (eseu)

Începuturi…

Aradul - o lume a istoriei europene

prin personalități: Gheorghe Brancovici

Aradul, ca o entitate etnică și

istorică, poate fi reprezentativ pentru

balcanismul nord-vestic, când, începând cu

a doua jumătate a veacului al XVII-lea,

odată cu încrucișarea săbiilor austro-

maghiaro- otomano române, interese

istorice, de strategie militară, dar mai ales

de interese politice și de hegemonie, unde

Mureșul, Tisa, dar mai ales Dunărea își au

rolul lor strategic, într-o lume a Pustei

dintre Carpați și Partium, se fac drumurile

care se împletesc cu diverse interese spre

Viena, milenar imperială,o entitate ce poate

fi considerată un nucleu, un embrion, care

va germina mai târziu semințe și mlădițe ale

unei viitoare arii de cultură și spiritualitate

europeană (atât cât poate fi definit acest

viitor concept politic, dar mai ales cultural).

Dușul rece al Pașalâcurilor otomane, de la

Buda și de la Timișoara, constituite după

Asediul Vienei, a generat o reorientare a

bătăliilor politice, și diplomatice ca

alternative la cele militare, și care, trebuie

să spunem, în acea vreme aveau încă un rol

decisiv. Se grupează în acest areal geografic

de Pustă multietnică așezări urbane în care

Aradul își are rolul lui. Mai depărtatele

urbii, Sibiu, Brașov, Sighișoara, Orăștie,

Cluj, Alba Iulia (ce pulsează de un puternic

orientalism latin generat de o populație

românească compactă) nu reușesc să se

impună cu decisive platforme diplomatice

vizibile. Lumea românească de la curțile lui

Vasile Lupu, Matei Basarab, ori ale lui

Brâncoveanu sau ale Cantemireștilor, toți

acești mari domnitori, diplomați și oameni

de cultură, a conștientizat marele rol al

lumii carpato-danubiene, al rolului acestui

perimetru de tranziție care deschide căi

pentru o viitoare Europă care deocamdată

se visa puternică și dinamică însă doar în

visul de modernizare de la Paris, Londra,

Viena ori Berlin.

Se conturează un viitor spațiu în

care Aradul, Timișoara, Lugojul,

Seghedinul, ori Belgradul vor fi puncte de

susținere a podului care se construiește între

Carpați și Balaton, pentru a lega, iată,

Balcanii de noua Europă care se va

construi, și în care începea să fie vie în

subconștientul vizionarilor vremii.

Naționalități, care încep lupte pe fronturi

culturale ori spirituale, vor interfera într-o

puternică dinamică și într-o nouă evoluție

către viitor. prin personalitățile pe care le

vor genera în diverse domenii.

Ne oprim aici cu demersul nostru

introductiv, deoarece fenomenul care se

naște, deja extrem de vizibil în secolul al

XVII-lea, necesită puncte de vedere mai

elaborate, și nu avem, deocamdată,

instrumentele de lucru și nici capacitatea de

a elabora, obiectiv, puncte de vedere

avizate. Vom sublinia însă rolul unor

personalități cu origini în spațiul arădean,

care încă din această vreme sunt cu

siguranță conștiente de rolul și originea lor,

și care vor susține prin demersurile lor rolul

românilor aici, la un capăt de lume

românească, dar și pentru a sublinia

caracterul european al aestora într-un

spectru de națiuni extrem de diversificat.

atelier, 1, 2013 9

Gheorghe

Brancovici Gheorghe

Brancovici este printre

primii arădeni care se

antrenează în „bătălia”

pentru viitorul românilor. S-a născut la Ineu

în 1645. Tatăl lui, Ioan, a slujit în tinerețe

ca ostaș. Acesta a avut patru fii și două

fiice. Doi dintre fiii lui, Simion (viitorul

mitropolit Sava) și Gheorghe au destinul

unor mari fii ai Ardealului și Banatului.

Făceau parte dintr-o veche familie

sârbească. Au avut, deasemenea, printre

înaintași un alt Sava, episcop de Lipova și

Ineu (1606 – 1527) și Longhin, tot un

arhiereu (1628 – 1643) pentru credincioșii

din aceleași părți ale Lipovei-Ineului.

Gheorghe Brancovici, "cel mai

însemnat cronicar transilvănean de limbă

română", umanist poliglot vorbea româna,

maghiara, dar și turca, germana, latina și

slavona bisericească. Protejat și îndrumat de

fratele lui mai mare, Sava Brancovici,

mitrpolitul ortodox al Ardealului, acesta

hirotonisit la Târgoviște, este pregătit

pentru cariera diplomatică. La numai 18

ani, principele Transilvaniei Mihail Apafi îl

trimite împreună cu o numeroasă solie să

ducă haraciul la Poartă, unde și rămâne în

calitate de capuchehaie. . După doi ani

revine acasă, aducând principelui informații

prețioase de la oamenii acestuia, de la

poartă. Îl însoțește apoi pe Sava la

Moscova. La curtea țarului Alexei

Mihailovici se inplică în demersuri secrete

cu privire la o eventuală ridicare a sârbilor,

românilor și bulgarilor împotriva turcilor,

oficial misiunea fiind de a obține unele

facilități pentru biserica ortodoxă din

perimetrul austro-ungar. În perioada 1669 –

1677 îl aflăm la curtea principelui Mihai

Apafi. În această perioadă ajunge și

musafirul lui Grigore Ghica într-o misiune

pentru fratele lui, de sprijinire a luptei

împotriva calvinilor. Anii 1674 – 1677 îl

află din nou la Poartă în calitate de

capuchehaie. În mai 1673 intră în legătură

cu rezidentul împăratului Leopold la Poartă,

Kindsberg, căruia îi dă un înscris, prin care

se oferea ca în cel mult doi ani să ridice în

Transilvania o oaste puternică împotriva

turcilor, urmând apoi să creeze un stat sârb

în fruntea căruia să se afle el, ca urmaş al

dinastiei sârbeşti a Brancoviceştilor.

Fiind dovediți că duc o politică

duplicitară între imperiali și Mihail Apafi,

în perioada 1678-1680, fraţii Brancovici

sunt supuşi la numeroase persecuţii din

partea regimului calvinist, culminând cu

întemniţarea lor, în iulie 1680, la Iernut.

Gheorghe Brancovici este eliberat în

schimbul a o mie de taleri şi, sfătuit de

Sava, se refugiază în toamna anului 1680 în

Ţara Românească, la Craiova, la banul

Radul Năsturel care-l ajută să ajungă la

curtea lui Şerban Cantacuzino, obţinând de

la acesta sprijin pentru mitropolitul Sava,

care va fi eliberat în urma intervenţiilor

domnului muntean, însă la puţină vreme

acesta va muri datorită suferinţelor îndurate.

Parcurge o etapă de mașinațiuni

secrete și diplomatice în sprijinul cauzei de

eliberare a sârbilor de sub dominația

otomană, paralel cu numeroase alte acțiuni

culturale și politice care îl pun în situația de

a fi agreat la curtea împăratului Leopold

care îi oferă în 1673 rangul de baron al

regatului maghiar, printr-o diplomă de

înnobilare. Acesta aştepta din partea lui

"mari servicii pentru Imperiu". Rămâne însă

la curtea Domnului Ţării Românești, care îl

trimite în 1688 la Viena pentru stabilirea

condiţilor în care se va produce trecerea

Ţării Româneşti de partea imperialilor, însă

aici el lucrează şi pentru sine, adresând

împăratului un memoriu în care va cere,

printre altele, ca sârbilor să li se permită a

rămâne în credinţă ortodoxă şi să li se

respecte vechile libertăţi şi privilegii în

cadrul statului sârb ce se va crea în graniţele

vechiului Illiricum - lucru ce dovedeşte

naivitatea şi lipsa de realism politic, având

în vedere că Imperiul Habsburgic ocupase

Transilvania şi ţintea către celelalte două

ţări româneşti; însă, pentru menţinerea lui

Gheorghe Brancovici de partea lor,

Habsburgii acceptă descendența pe care

atelier, 1, 2013 10

acesta şi-o atribuise, îi acordă titlul de conte

al Imperiului şi îl recunosc drept căpetenie

a popoarelor balcanice răsculate împotriva

turcilor.

Pe de altă parte trimisul lui Şerban

Cantacuzino în Rusia, arhimandritul Isaia

este arestat la întoarcere la Braşov,

gramotele ruseşti găsite asupra lui, îl pun

într-o situaţie compromiţătoare faţă de

imperiali nu numai pe domnul Ţării

Româneşti, dar şi pe Gheorghe Brancovici,

care ajutat de Novac Petrovici, după ce

strânge în jur 800 de voluntari, la 12 iunie

1689 adresează o proclamaţie sârbilor,

chemându-i la ridicare împotriva turcilor, el

fiind recunoscut de patriarhul Arsenie al III-

lea ca urmaş al vechilor despoţi. Reuşeşte

să-l atragă de partea sa pe Pavel Nestorovici

Deac cu cei 3000 de oameni ai săi, pentru

răscoală, însă la 26 oct. 1689 Brancovici

este înştiinţat să se prezinte la Cladova în

tabăra principelui de Baden, unde este

arestat şi apoi întemniţat la Sibiu, până în

iunie 1690. După aceea este trimis sub

escortă ulterior la Viena, unde va avea

domiciliu forţat pentru ultinii ani din viaţă

până în 1703.

În perioada 1690-1711 viaţa şi

activitatea cronicarului se va caracteriza

prin lipsuri şi tracasări, plângeri adresate

împăratului şi altor potentaţi ai vremii,

contacte permanente cu reprezentanţii

sârbilor din Imperiul Habsburgic, stătuindu-

i în revendicările lor economice, politice,

confesionale, redactându-le memorii şi

cereri. Socotindu-l primejdios pentru

interesele Imperiului şi dorind să-l izoleze

de ai săi, austriecii au hotărât ca din anul

1703 să-l izoleze la Cheb, refuzând să-l

elibereze cu toate intervenţiile ce au fost

făcute pentru el, de conducători ai sârbilor

şi unele capete încoronate.

Percheziţionat, adesea sâcâit de

autorităţi şi creditori, ducând o viaţă de

lipsuri şi renunţări, lipsit şi de prezenţa

nepotului său Iovan, căruia i se interzice

şederea la Cheb, Gheorghe Brancovici

moare la 19 dec. 1711. Este inmormintat la

Cheb, dar in 1734 poporul sârb, care nu-1

uitase, îi aduce osemintele la mânăstirea

Crusedol, depunându-le în mormântul

fostului patriarh Arsenie III Cearnoievici.

Printre cărțile scrise de Gh.

Brancovici atât în română cât și în slavă-

sârbă (o Carte de rugăciuni, un Catehism şi

Comentarii ale unor versete biblice, o

Cronică în limba română şi una în limba

sârbă). Cronica românească, al cărei

original nu se cunoaşte, dar în cel mai bun

manuscris păstrat - cel pe care l-a publicat

Nicolae Iorga, se intitulează: Cronica

slovenilor Illiricului Mysii cei din Sus şi

cei din Jos Mysii.

Autorul a dispus pentru informare,

pe lângă cărți adunate într-o bibliotecă

proprie și de două biblioteci de excepție: a

lui Constantin Cantacuzino (Stolnicul) şi a

lui Constantin Brâncoveanu. Cronica a fost

concepută între anii 1684 – 1688, și

cuprinde trei părți, având o structură de

cronică după tipic medieval: o istorie

biblică de la potop la schimbarea limbilor

(turnul din Babilon), o istorie a celor patru

monarhii (Asiria, Persia, Grecia, Roma cu

Bizanțul) și o istorie a sud-estului european,

adică a sârbilor și românilor. Ultima parte

se întinde însă pe trei sferturi din cronică.

Numeroase copii ale acestei cronici au

circulat intens în spațiul românesc (în

Muntenia, Oltenia, Moldova, Ardeal,

Banat) Meritul este acela de a fi un

document care aduce date despre poporul

român din izvoare străine, pentru prima

dată în istoriografia noastră şi prezintă ştiri

despre trecutul popoarelor vecine.

Având un vădit scop de a întări

importanța slavilor în Balcani și în Iliria,

scriind că slavii s-au aflat pe aceste

meleaguri înaintea coloniştilor romani,Gh.

Brancovici nu uită să precizeze originea

poporului român: : "Dupre aceia în zilele

împăratului Traian, au venit de la Italia şi

rumânii carii dupre oraşul Roma s-au numit

rumâni; pentru că cei ce întâiu s-au aşezat

în Roma le era numele rumâni. Şi s-au

aşezat rumânii între slovenii cei dupre lângă

Dunăre, luând pre sine şi botezul

pravoslavnicesc; aşa şi vulturul dupre

sfântul botez cu sfânta cruce în gură luară,

ca să le fie semnul ţării lor închipuind

vulturul cel mare al Romii, pentru ca să se

atelier, 1, 2013 11

ştie că de la Roma au venit rumânii cu

semnul împărăţiei". Este evident faptul că

Gh. Brancovici pleda cauza slavilor.

Astfel, existența voievodului Iancu este

exagerată, acesta fiind prezentat ca fiind o

emanație a politicii lui „Jicmond crai”

spunând despre acesta că „voievod de

feliul lui era din Ţara Muntenească, născut

din fămee greacă; „numele tătâne-său au

fost But" şi pentru că "mult bine şi mare

omenie făcuse tată-său lui Jicmond crai, i-

au dăruit cetatea Hinedoarei ca să o aibă ca

vecinică stăpânire".

Iancu de Hunedoara este prezentat

într-o lumină nefavorabilă, ca stricător de

pace: "Craiul Vladislav şi cu Iancu-Vodă

după porunca papei stricând legătura păcii

care făcuse cu turcii", şi tot el este cel care

"războiul dintâiu au făcut în Ţara

Muntenească împotriva domnului Dragul

voievod pre care prinzându-l împreună cu

fiiu-său cel mai mare le-au tăiat capetele

...", lăudându-se apoi că, după ce se va bate

cu Murat, la întoarcere "capul lui Gheorghie

despot încă îl va tăia", Însă Iancu a fost

învins de turci ca o pedeapsă de la

Dumnezeu "pentru lauda trufiei lui".

Neînţelegerea dintre cei doi, cronicarul

consideră că s-ar datora faptului că "mai

dennainte vreme, bătând amândoi pre turci

şi luând Ţara Sârbească (fiindu-le tocmeala

uniciunii aşa că pururea să stea întru

ajutoriu unul altuia împotriva vrăşmaşilor)

Iancu-vodă câte locuri şi cetăţi cuprinsese

de la vrăşmaşii lui Gheorghe despot înnapoi

nu le-au dat...zicând că despotul iaste

necredincios, pentru că nici de ascultarea

bisericii Romei nu se ţine, nici de urmarea

legii lui Mehmed nu se ţine ... şi pentru

aceia pre când Iancul fugea bătut de turci, l-

au apucat şi la închisoare l-au pus”.

Cronicarul, după ce aminteşte în treacăt

moartea lui Iancu în tabăra de la Zemun

(1456), vorbeşte despre fiii acestuia,

Huniadi Laslo şi Matiaş, care au fost închişi

la Buda. Lui Laslo i-a tăiat capul, iar pe

Matiaş "l-au răscumpărat ungurii de la

Poghibrag, gubernatorul Ţării Ceheşti cu

50000 dă galbeni roşii şi l-au făcut craiul

unguresc"

Cronicarul transilvănean de origine

sârbă, prin Cronica... sa avea ca scop

ridicarea popoarelor balcanice la lupta

împotriva otomani lor, vorbind deosebit de

favorabil despre glorioasele fapte de arme

ale românilor pentru apărarea pământului

lor şi despre marii conducători politici şi

militari ai acestora, chiar dacă referirile pe

care le face nu sunt deosebit de ample.

Aminteşte lupta voievodului Ţării

Româneşti, Mircea, împotriva lui Baiazid la

Rovine, din mai 1395, menţionând alături

de români şi personaje sârbeşti (Marco

Cralevici), contrar adevărului istoric, iar

despre campania turcilor din Ţara

Românească din 1462, spune că "împăratul

turcilor au mers în Ţara Muntenească să

bată pe Vlad voievod şi nimic n-au putut

isprăvi". Destul de elogios îl prezintă pe

Ştefan cel Mare "carele întru răsboaiele lui

au stins 150000 turci, iar tătari mulţime

multă, fără de număr au istovit şi pre

Mateiaş, craiul ungurilor, încă l-au scos

dintru marginile ţării ruşilor". Despre Mihai

Viteazul afirmă că "au bătut multe răsboaie

turceşti şi alte neamuri".

Urmare demersurilor diplomatice la

care participase activ, Gh. Brancovici

constată că în condiţiile în care Imperiul

otoman îşi întinsese tentaculele în Europa,

înţelege că la momentul respectiv turcii

reprezentau un grav pericol, şi constituirea

unui stat sârb nu s-ar fi putut niciodată

realiza fără o luptă susţinută a popoarelor

balcanice în alianţă cu alţi creştini

împotriva turcilor care "au trecut marea la

Galipol în Europa şi aşa s-au lăţit prin

multe locuri păgânitatea".

Despre religia musulmană,

Gheorghe Brancovici, care fusese educat în

spiritul apărării religiei ortodoxe, spune că

"Mehmet mincinosul proroc, au început a

prelesti lumea, de care turcii fiind un neam

mai slab şi mai prost decât alte neamuri,

însălându-se au crezut cuvintele lui... "

Pentru a explica poate pornirea sa

împotriva turcilor şi a justifica necesitatea

atelier, 1, 2013 12

alungării lor, cronicarul prezintă urmările

înfrângerii sârbilor "şi după aceia s-au

răsfirat ismailtenii prin toată ţara

creştinească, ca şi cum păsările să răsfiră

prin văzduh. Şi pre toţi creştinii cu sabia îi

înjunghiia, pre unii îi ducea la robie, iar pre

alţii cu moarte groaznică în foc îi ardea. Iar

carii au fost mai rămas, de foamete au perit

pentru că întru acea vreme au fost foamete

mare prin toată ţara şi prin toate laturile ...

şi care de foame nu pierise, noaptea şi ziua

îi mânca lupii. Oh, vai, cât de jalnică au fost

acea privire! ". Gheorghe Brancovici, după

ce aminteşte de cucerirea

Constantinopolului, de victoriile şi măreţia

turcilor în timpul lui Soliman Magnificul,

de încercarea nereuşită a lui Soliman de a

cuceri Viena, de luarea de către turci a

Timişoarei, Lipovei, Soimoşului,

Becicherecului, Solnocului şi a altor cetăţi

şi oraşe, ajungând la asediul Vienei (1683),

relatează şi înspăimântătoarea ucidere a

vizirului Cara Mustafa; el înregistrează

totuşi criza prin care trece Imperiul otoman,

autorităţile acestuia văzându-şi salvarea

numai în manifestări religioase încărcate de

fanatism, ceea ce-l determină pe Gheorghe

Brancovici să afirme că"împăratul turcescu,

foarte tare s-au tâmpit".

Având sentimente deosebite de

simpatie faţă de românii în mijlocul cărora

el a trăit, şi faţă de domnii români, de al

căror sprijin a beneficiat, cronicarul

Gheorghe Brancovici s-a oprit asupra unor

momente importante din viaţa lor. El

menţionează originea romanică a poporului

nostru, chiar dacă din motivele amintite el

forţează nota, aşezându-i pe coloniştii

romani între slavi. Mai mult, afirmă că

românii, alături de alte neamuri, se aflau în

Pannonia când au venit ungurii: "Pe vremea

aceea încă mai era rămăsiţa slovenilor în

Panonia. Neamurile acelui loc au fost:

slovenii, iassii, rumânii, ghetţii, ostrogoţii,

grecii, sârbii, bulgarii, carii supuindu-se

subt ascultarea marelui Carol împărat şi

până zioa de astăzi au rămas Iăcuitori În

Ţara Ungurească şi Întru stăpânirea

Ardealului".

Cronicarul are în vedere toate cele

trei ţări româneşti; se opreşte asupra

campaniei lui Carol Robert de Anjou din

anul 1330 împotriva lui Basarab: "şi pentru

ca nici-o treabă nu avea cu dânsul să-i calce

ţara, Dumnezeu au fost întru ajutor lui

Basarab voievod şi au bătut pre craiul

Carol". În ce priveşte descălecatul în

Moldova, afirmă eronat că în acel moment

ţara era pustiită, pentru a amplifica

dimensiunile descălecatului: "Întru acea

vreme, rumâni din Maramureş au descălecat

în Moldova pentru că o pustiise tătarii şi

nimenea nu cuteza să şază într-însa până ce

au descălecat moroşanii rumâni". Ideea

unităţii româneşti este bine cristalizată.

Semnificativ este faptul că în momentul în

care se referă la aşa-zisa creare a

Bosforului, adică a lumii islamice, pe

Brancovici nu-l interesează decât ceea ce s-

a petrecut cu ţările române, fără a mai

menţiona şi alt teritoriu".

"Acest Pombie au tăiat la Vizantiia

boazul, de au intrat Marea Neagră în Marea

Albă şi zic să fie rămas în uscat ţara

Moldovei, Ţara Muntenească, şi ţara

Ardealului", însă ideea de unitate a

neamului românesc răsbate în cronică

atunci când se referă la Mihai Viteazul, care

"cu vitejie vrednică ocârmuind au lăţit

puterea neamului românesc şi cu fericire

stăpân ind măria sa câte trei ţări adică

Ardealul, Moldova şi Ţara Muntenească pre

urmă după câţiva ani au pierit la Turda”.

Conştiinţa unităţii neamului românesc o

avea Gheorghe Brancovici, care vede în

acţiunea lui Mihai o creştere a puterii

românilor prin unirea lor, Mihai dominând

cu "fericire". În opinia lui acţiunea lui

Mihai în nici-un caz nu este una de

cotropire, de ocupaţie. Posibilitatea

realizării actului unificator demonstrează că

acesta era aspiraţia poporului român şi

faptul că, acestă unitate politică se realiza

având la bază unitatea de teritoriu, limbă, o

bază economică complementară, unitate

etnică, de tradiţii şi obiceiuri, şi mai ales

unitate de credinţă ortodoxă. Opera marelui

voievod,o reîntregire a Daciei de odinioară,

în pofida perioadei scurte în care s-a

atelier, 1, 2013 13

menţinut datorită condiţiilor create de

adversitatea puterilor vecine (Polonia,

Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic) s-a

impus ca simbol al luptei pentru unitatea

poporului român. Măsurile luate de Mihai

arătau că această unire era nu numai

posibilă, ci şi necesară pentru existenţa

românilor ca popor distinct în zona unde se

ciocneau interesele unor mari puteri, şi

numai printr-o îmbinare a acţiunilor

diplomatice şi militare şi cu ajutorul unor

mari personalităţi şi oameni de geniu

români se putea evita acapararea acestui

teritoriu de către diverse puteri. Un rol

important în păstrarea fiinţei româneşti l-a

jucat biserica, ortodoxismul.

Domnii Ţării Românești şi

Moldovei au înţeles puterea credinţei şi de

aici ajutorul pe care l-au simţit datori să-

Iofere românilor din Transilvania împotriva

încercărilor de prozelitism catolic sau

calvin. Grija pe care o manifesta Mihai

Viteazul pentru biserica ortodoxă din

Transilvania nu scapă lui Gheorghe

Brancovici care spune că "Domnul Mihaiul,

voievodul Ţării Munteneşti dupre ce au

bătut multe răsboaie turceşti şi alte neamuri

au bătut şi pre Batorie Andras, prinţepsul

Ardealului la Sibiu şi i-au luat ţara care au

făcut pravoslavnica sfântă mănăstire

Mitropolia”.

Urmaşii lui Mihai Viteazul vor

susţine biserica ortodoxă din Transilvania,

cu atât mai mult cu cât situaţia acesteea se

va agrava. Conştient de rolul acesteea,

domnul Ţării Româneşti, Şerban

Cantacuzino a intervenit cu energie pentru

eliberarea mitropolitului Sava Brancovici,

obţinând aprobarea curţii imperiale din

Viena ca românii din Transilvania să-şi

păstreze credinţa ortodoxă, iar mitropolitul

să fie eliberat. Sava Brancovici este un

exemplu pentru apărarea ortodoxismului,

un martir în slujba păstrării credinţei în

condiţiile presiunii exercitate de calvini.

"Întru acea vreme părintele arhiepiscopul

Sava Brancovici stăpânind mitropolia ţării

Ardealului până în 24 de ani, şi multă

vreme luptându-se cu ereticii pentru sfânta

pravoslavie a bisericii răsăritului, pre urmă

la bătrâneţe ajungând, supuindu-se răbdării,

dupre urmarea altor străduitori şi pentru că

n-au vrut să plece, s-au învrednicit a primi

nu numai sudalme şi bănuiale, ci încă

închisori şi munci de la ereticii acelei ţări".

Prin conţinutul Cronicii româneşti,

Gheorghe Brancovici reprezintă pentru

Ardeal ceea ce Miron Costin şi stolnicul

Constantin Cantacuzino au întrupat pentru

scrierea istoriei la sud şi est de Carpaţi. Fără

a absolutiza sincronismul, constatăm la toţi

o reacţie aproape identică, aceea de a lua

atitudine prin intermediul scrisului istoric,

cu intenţia de a ridica faima neamului

românesc, prin recuperarea adevărului

istoric. O recuperare, care, datorată unui

sârb - este adevărat - educat în mediul

românesc ortodox apare cu atât mai

valoroasă.

atelier, 1, 2013 14

săvârșirea prin lectură (cronica de carte)

Cărţi fundamentale ale românilor transilvăneni:

Andrei Șaguna

este o personalitate

fascinantă a vremii

lui. Prein el se

confirmă ideea

„sfințirii locului”

printr-o extrem de

laborioasă activitate

de „apostol” al

credinței creștine

ortodoxe și al neamului omenesc. Nu ne

sfiim să folosim aceste cuvinte mari în fața

memoriei acestei conștiințe primordiale.

Mijlocul secolului al XIX-lea a fost pentru

românii transilvăneni perioada fierbinte a

maturizării conștiinței de neam și de

credință. Mișcările revoluționare ale lui

Horea și Avram Iancu trebuiau să fie

împlinite printr-o lucrare integrată cu

proprii eforturi, și evident gestionate

magistral de un „manager”(!) de talia lui

Andrei Șaguna, mitropolit, diplomat și

politician român într-o ecuație în care

autoritatea de la Viena încerca să fie

puternic implicată în modernizarea

Imperiului, dusă în paralel cu o luptă grea

cu catolicismul, cu ambițiile bisericilor

reformate din Ardeal și cu isteria

naționalistă a grofilor și a nobililor

maghiari. Șaguna a pornit de la premiza că

națiunea română nu poate fi puternică, în

acest amalgam multinațional artificial și

retrograd, decât prin ea însăși. Școlarizarea,

culturalizarea, crearea de instituții integral

românești erau alături de ortodoxia latin-

orientală a românilor, elemente care nu

existau înainte de „păstorirea” marelui

român cu origini la Moscopole, (metropolă

a unui românism de altă natură decât cel

care exista la nordul Dunării) și unde

slavonismul, grecismul nu au reușit să

distrugă la români sângele fierbinte, care

era răscolit în Ardeal deja de misionarismul

lui Horea și Avram Iancu.

Andrei Șaguna, alături de cei doi

„crai” ai Apusenilor, este cel care a pregătit

cu adevărat poporul romîn pentru mărețele

lupte politice, care vor culmina cu Marea

Unire de la Alba Iulia. Corifeii Școlii

Ardelene au „diseminat” în conștiința

vremii ideea de neam și țară. Mitropolitul

patriot a creat instituțional un stat virtual,

fundament pentru statul care se va constitui

în mod real în curând.

Ioan Lupaş:

„Mitropolitul Andrei

baron de Şaguna. Scriere comemorativă la serbarea

centenară a naşterii lui”

(Editura Consistorului Mitropolitan,

Sibiu, 1909)

atelier, 1, 2013 15

***

Andrei Șaguna s-a născut în

ianuarie 1808, la Mișkolț în nordul

Ungariei, din părinți aromâni, originari din

Grabova, lângă Moscopole în Balcani.

Naum Șaguna, tatăl lui Andrei Șaguna, a

trecut în 1814 la catolicism, religie în care

și-a botezat copiii. În 1816 Anastasie

(numele de botez a lui Andrei) a început

școala la Miskolc. În 1826 a terminat

gimnaziul catolic la călugării piariști din

Pesta.

La 29 decembrie 1826 a trecut la

ortodoxie. Între 1826-1829, urmează

filozofia și dreptul la Buda. În 1829 pleacă

la Vârșeț unde urmează teologia. La 1

noiembrie 1833 se călugărește și ia numele

de Andrei. La 15/27 iunie 1846 este numit

vicar general la Sibiu. Un aspect criticat al

biografiei sale a fost predarea Ecaterinei

Varga, luptătoare maghiară pentru

drepturile românilor transilvăneni,

autorităților imperiale absolutiste în

ianuarie 1847.[1]

În ziua de 2 februarie 1834

în biserica catedrală din Carloviț a fost

înaintat diacon viitorul mitropolit Andrei

Șaguna. Atunci el a spus: „Pe românii

transilvăneni, din adâncul lor somn (vreau)

să-i trezesc și cu voia către tot ce e

adevărat, plăcut și drept să-i îndrumez”. În

1847 în "Biserica Dintre Romani" dinTurda

Andrei Șaguna este ales episcop al Bisericii

Ortodoxe. La 3/15 mai 1848 prezidează,

împreună cu episcopul greco-catolic Ioan

Lemeni, Adunarea de la Blaj. În fruntea

unei delegații, duce petiția de la Blaj la

Viena, împăratului Franz Joseph. În 16/28

decembrie 1848 a organizat o adunare la

Sibiu de unde trimite o nouă petiție

împăratului austriac. Ideea unității

românilor este conținută în „Memoriul”

națiunii române din Marele Principat al

Ardealului, din Banat, din părțile vecine ale

Ungariei și din Bucovina, prezentat tot

împăratului. La 12 martie 1850 a organizat

la Sibiu un congres bisericesc la care a

participat și Avram Iancu.

Angajamentul lui Șaguna luat la

Carloviț începe să prindă viață. La 27

august 1850 se deschide la Sibiu Tipografia

eparhială, întemeiată pe banii lui Șaguna.

Aici se tipăresc abecedare, cărți și istorioare

biblice. La 1 ianuarie 1853 se întemeiază

Telegraful Român, singurul ziar din

România cu apariție neîntreruptă până

astăzi. Începând cu anul 1855, Șaguna

reorganizează învățământul teologic din

Sibiu sub forma unui Institut de teologie și

pedagogie și care poartă numele de

Seminarul Andreian. Începând cu anul

1854, a organizat peste 800 de școli primare

confesionale. Tot sub îndrumarea sa au fost

întemeiate gimnaziile ortodoxe din Brașov

și Brad. Gimnaziul de la Brașov, inaugurat

în 1850, este una dintre cele mai vechi școli

superioare românești, astăzi purtând numele

mitropolitului Saguna: Colegiul Național

„Andrei Șaguna”. Școlii din Brad îi

dăruiește Andrei Șaguna în 1870 suma de

2000 fl. Din îndemnul său vor fi tipărite 25

de titluri de manuale școlare, Andrei

Șaguna sprijină ideea lui Ioan Pușcariu de a

înființa Astra. Șaguna este ales primul

președinte al Astrei. „Șaguna a fost un

dangăt de clopot care a trezit din amorțire

conștiințe și destine, a redat speranțe și

vigoare, a pus plugul în brazdă și a

dezțelenit ceea ce amenința să devină

pârloagă” (Antonie Plămădeală). Așa a

procedat și în Țara Moților unde neștiința

de carte, în rândul românilor ortodocși, era

foarte mare, și se datora sărăciei și mai ales

lipsei de organizare. Situația școlilor

românești ortodoxe era jalnică. Lipseau

localurile de școli, învățătorii, manualele

școlare, și mai ales o instituție care să dea

învățătorilor cunoștințele necesare.

Comunicările (rapoartele) primite de la

protopopiate oglindesc pe deplin cele

afirmate.

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Mi%C8%99kol%C8%9B&action=edit&redlink=1http://ro.wikipedia.org/wiki/Arom%C3%A2nihttp://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Grabova&action=edit&redlink=1http://ro.wikipedia.org/wiki/Moscopolehttp://ro.wikipedia.org/wiki/Balcanihttp://ro.wikipedia.org/wiki/1814http://ro.wikipedia.org/wiki/1826http://ro.wikipedia.org/wiki/Ordinul_piaristhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Pesta_%28ora%C8%99%29http://ro.wikipedia.org/wiki/29_decembriehttp://ro.wikipedia.org/wiki/1826http://ro.wikipedia.org/wiki/Ortodoxiehttp://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Filozofia&action=edit&redlink=1http://ro.wikipedia.org/wiki/Budapestahttp://ro.wikipedia.org/wiki/V%C3%A2r%C8%99e%C8%9Bhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Sibiuhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Ecaterina_Vargahttp://ro.wikipedia.org/wiki/Ecaterina_Vargahttp://ro.wikipedia.org/wiki/1847http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_%C8%98aguna#cite_note-ev2013-05-25-1http://ro.wikipedia.org/wiki/Carlovi%C8%9Bhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_%C3%8Entre_Rom%C3%A2nihttp://ro.wikipedia.org/wiki/Turdahttp://ro.wikipedia.org/wiki/Episcophttp://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Lemenihttp://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Lemenihttp://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_Rom%C3%A2n%C4%83_din_1848http://ro.wikipedia.org/wiki/Blajhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Franz_Josephhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nihttp://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvaniahttp://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvaniahttp://ro.wikipedia.org/wiki/Banathttp://ro.wikipedia.org/wiki/Bucovinahttp://ro.wikipedia.org/wiki/Biseric%C4%83http://ro.wikipedia.org/wiki/Avram_Iancuhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Carlovi%C8%9Bhttp://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Telegraful_Rom%C3%A2n&action=edit&redlink=1http://ro.wikipedia.org/wiki/Astra

atelier, 1, 2013 16

*** Scrieri:

Anrede des… an die Geistlichkeit

und National-Versammlung am 28. Dezember 1848 zu Hermannstadt.

Olmütz.

Promemorie despre dreptul istoric.

din 1849 al autonomiei bisericesci

naționale a românilor de legea resariteana în c. r. provincii ale

Monarchiei austriace. Olmütz, 1849.

Elementele dreptuluj kanonik al Biserièij dreptoredinèose reseritene

spre entrebuincarea Preocimei, a

clerului tiner și a creștinilor întocmite prin… Olmütz, 1854.

Cunoștinție folositoare despre trebile

căsătoriilor, spre folosul Preoțimei și al Scaunelor protopopesci. Olmütz,

1854.

Teologia dogmatică, scoasă din

manuscrisul preacuviosului părinte

archimandrit Ioan. Raics, și prescurt întocmita spre întrebuințiare în

școalele clericale de legea greco-

resăriteana. Olmütz, 1854.

Manual de teologie morală

creștinească pentru întrebuințiarea preoțimei și a clericilor greco-

resăriteni revezut si retiparit sub

priveghierea si cu binecuventarea esc. sale doma. Olmütz, 1855.

Contra lui Hiliad biblicist din 1858.

Olmütz, 1858.

Memorial prin care se lamureste

cererea romanilor de religiunea

resariteanea in Austria pentru restaurarea mitropolieilor din punct

de devere a ss. canoane. Asterunt c.

r. ministeriu pentru cult si

instructiune 1851. Olmütz, 1860.

Istoria bisericei ortedocse resaritene universale, dela intemeierea ei pana

in zilele noastre, compusa si aeum

autaia oara data la lumina numai ea manuscript. Olmütz, 1860. Két kötet.

Compendiu de dreptulu canonicu alu unei santei sobornicesci si

apostolesci biserici. Olmütz, 1868

***

Ioan Lupaș a fost unul dintre

teologii formaţi la şcoala teologică

ardeleană de la Sibiu, în spiritul şagunian.

Acesta elaborează o impresionantă

monografie cu prilejul centenarului marelui

apostol al românilor transilvăneni, intitulată

„Mitropolitul Andrei baron de Șaguna.

Sciere comemorativă la serbarea

centenară a nașterii lui” (Sibiu, Editura

Consistorului Mitropolitan, Sibiu, 1909).

Se cuvine să conturăm, în câteva

cuvinte personalitatea acestui istoric, el

însuși un titan al românilor transilvăneni.

Născut în 1880, la Sălişte, judeţul

Sibiu, preotul Ioan Lupaş, istoric, profesor

universitar şi academician, a urmat cursurile

şcolii primare ortodoxe în satul natal între

anii 1886-1890. A învăţat apoi la Liceul

maghiar din Sibiu între anii 1890-1899,

unde a fost coleg cu Octavian Goga. Când

acesta a fost eliminat din liceu în anul 1899

din cauză că intrase în conflict cu un

profesor care îi jignea pe elevii români şi s-

a mutat la gimnaziul din Braşov, azi Liceul

"Andrei Şaguna", I. Lupaş a plecat şi el la

aceeaşi instituţie de învăţământ, pe care a

absolvit-o în anul 1900. Aici l-a avut

profesor de istorie pe Vasile Goldiş. A

urmat cursurile Universităţii din Budapesta,

Facultatea de Litere şi Filosofie între anii

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Sibiuhttp://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Octavian_Gogahttp://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Bra%C5%9Fovhttp://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Andrei_%C5%9Eagunahttp://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Vasile_Goldi%C5%9F

atelier, 1, 2013 17

1900-1904. A luat doctoratul în anul 1904,

magna cum laudae, teza de doctorat fiind

intitulată "Biserica ortodoxă română din

Transilvania şi unirea religioasă în cursul

veacului al XVIII-lea". Între 1904-1905 a

urmat o specializare în istorie la

Universitatea din Berlin, fiind bursier al

Societăţii "Transilvania". În 1905 a efectuat

o călătorie de studii în Italia. În timpul

studiilor s-a înscris în Partidul Naţional

Român. S-a întors ulterior la Sibiu, unde a

funcţionat la Institutul Andreian între anii

1905-1909 ca profesor de istorie

bisericească. A urmat şi cursurile

seminarului, devenind astfel preot. Pentru

că a susţinut învăţământul românesc, afectat

dur de legislaţia maghiară a timpului, a

intrat în conflict cu autorităţile şi a fost

nevoit să părăsească Sibiul şi să se

stabilească la Sălişte, unde a profesat ca

protopop. În anul 1907 a fost condamnat de

autorităţile ungare de la Cluj pentru că

scrisese în revista "Ţara noastră" din Sibiu

un articol favorabil ţăranilor din România

care s-au răsculat în acel an. A fost închis la

Szeged, Ungaria, timp de trei luni, începând

cu 1 august 1908. În anul 1914 a devenit

membru corespondent al Academiei

Române, iar din anul 1916 a devenit

membru titular al acestei instituţii. Fiind

susţinător al intrării României în Primul

Război Mondial împotriva Puterilor

Centrale, a fost arestat de autorităţile

austro-ungare în anul 1916 şi închis în

lagărul de la Sopron, Ungaria, unde a fost

deţinut timp de un an şi şapte luni. A avut

domiciliu forţat până în anul 1917, la

Sopron şi la Budapesta. A participat ca

delegat la Marea Adunare Naţională de la

Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. A fost

ales membru în Marele Sfat Naţional. Între

1918-1920 a fost secretar general al

Resortului Culte şi Instrucţiunii Publice din

Consiliul Dirigent al Transilvaniei. Între

anii 1919-1946 a fost profesor de istorie la

Universitatea din Cluj-Napoca. În anul

1920 a fondat împreună cu Alexandru

Lapedatu Institutul de Istorie Naţională din

Cluj. În perioada 1926-1927 a fost ministru

al Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale.

Nemulţumit de fuziunea Partidului Naţional

Român cu Partidul Ţărănesc condus de Ion

Mihalache, a trecut în anul 1927 în

rândurile Partidului Poporului, condus de

Alexandru Averescu. În anul 1932 a făcut

parte dintre membrii fondatori ai Partidului

Naţional Agrar, condus de Octavian Goga.

După ce în 1935 acest partid a fuzionat cu

Liga Apărării Naţional Creştine, a devenit

membru de seamă al Partidului Naţional-

Creştin. Între anii 1932-1935 a fost

preşedintele Secţiei de Istorie a Academiei

Române. Între 1937-1938 a fost ministru al

Cultelor şi Artelor. A fost deputat în mai

multe legislaturi. A scris mai multe zeci de

cărţi de istorie a bisericii şi de istorie,

precum şi aproape o mie de articole cu

subiect istoric publicate în mai multe reviste

româneşti de prestigiu. În noaptea de 5/6

mai 1950 a fost arestat de autorităţile

comuniste din România şi închis la Sighetul

Marmaţiei. A fost eliberat din închisoare la

5 mai 1955. A murit la 3 iulie 1967 la

Bucureşti şi a fost înmormântat la

Mănăstirea Cernica.

Fascinat de „icoana” de sfânt a

mitropolitului patriot, Ioan Lupaș scrie: „O

fericită excepţie a fost pentru neamul şi

Biserica noastră strămoşească mitropolitul

Şaguna, al cărui talent creator şi

orânduitor n-a putut să-l înăbuşe noaptea

mizeriilor, nici să-l cotropească întunericul

greu în care se îneacă începutul lui de

muncă românească. Mulţimea fără număr a

lipsurilor n-a putut să-i sleiască puterile.

Dimpotrivă, i le-a oţelit într-o măsură atât

de însemnată, încât prin activitatea sa

epocală a fost în stare să accelereze în mod

simţitor dezvoltarea noastră naţională şi

culturală, deschizând cărări noi de progres,

înălţând şi eternizând, deodată cu numele

său, valoarea şi cinstea neamului nostru”...

„Prin ce s-a învrednicit mitropolitul Andrei

Şaguna a fi aşezat în cadrele istoriei

noastre naţionale alături de cei mai buni

îndrumători şi de cei mai mari educatori ai

neamului nostru din toate timpurile? Întâi,

prin credinţă statornică şi victorioasă din

care a izvorât nestrămutata lui hotărâre de

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1905http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1909http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1907http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1914http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1916http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Unirea_Transilvaniei_cu_Rom%C3%A2niahttp://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Unirea_Transilvaniei_cu_Rom%C3%A2niahttp://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1918http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1920http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1919http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1946http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Cluj-Napocahttp://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=Alexandru_Lapedatu&action=edit&redlink=1http://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=Alexandru_Lapedatu&action=edit&redlink=1http://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=Ion_Mihalache&action=edit&redlink=1http://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=Ion_Mihalache&action=edit&redlink=1http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Alexandru_Averescuhttp://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1932http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1935http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1950http://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=Sighetul_Marma%C5%A3iei&action=edit&redlink=1http://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=Sighetul_Marma%C5%A3iei&action=edit&redlink=1http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/5_maihttp://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1955http://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=M%C4%83n%C4%83stirea_Cernica&action=edit&redlink=1http://sfantul-andrei-saguna.blogspot.ro/2011/10/cuvinte-despre-mitropolitul-andrei.html

atelier, 1, 2013 18

a servi, în orice împrejurări, cu cel mai

desăvârşit devotament cauza Bisericii şi a

naţiunii române. În rândul al doilea, prin

importantul spor de viaţă religioasă,

culturală şi politică pe care activitatea lui

multilaterală, deopotrivă de bogată în

sacrificii ca şi în rezultate epocale, a izbutit

a-l adăuga patrimoniului nostru naţional,

atât cu ajutorul scrierilor sale, cât mai ales

cu acela al instituţiilor create de dânsul

împreună cu contemporanii săi”.

Ioan Lupaș a fost fascinat de

personalitatea marelui patriot român,

realizând monumentala monografie

„Mitropolitul Andrei baron de Șaguna.

Scriere comemorativă la serbarea

centenară a nașterii lui” (Sibiu, Editura

Consistorului Mitropolitan) apărută în

1909.

Pentru a ilustra importanța acestei

cărți fundamentale pentru cultura și

spiritualitatea românilor transilvăneni

reproducem integral

„Prefața” acestei răscolitoare lucrări,

model de maturitate a patriotismului

românesc:

„La popoarele înaintate, care

trăiesc, sub orice raport, o viață

ordonată rațional, putința de a-și

valida talentul și forțele proprii, chiar

fără încordări prea mari, prilejul de a

săvârși într-o anumită direcție fapte

însemnate și durabile, se îmbie

aproape de la sine , bărbaților

conducători, a căror muncă și

inițiativă, sprijinită de concursul firesc

al multor factori hotărâtori, rareori se

întâmplă să rămână neîncununată de

succesul dorit.

Cu totul alta este soarta

«oamenilor mari» în sânul unui popor

mic și înapoiat în dezvoltare, căruia îi

lipsesc nu numai tradițiile de viață

culturală înrădăcinată mai adânc în

trecut, ci și temeiurile solide ale unei

organizări sociale, capabile de a

facilita și a duce la izbândă tendințele

spre progres ale singuraticilor.

Din lipsa unei împărțiri

raționale a muncii și din pornirea,

aproape irezistibilă, de a satisface

dintr-o dată trebuințele multe, care cer

puținilor oameni distinși contribuție de

diverse soiuri pe toate terenurile vieții

publice – urmează că nici cele mai

puternice talente nu găsesc răgaz

deajuns a se pregăti într-o singură

direcție, a-și concentra foate forțele

spre realizarea unei opere, care să

rămână.

Unde sunt atâtea lacune de

împlinit, unde totul e de făcut, omul

doritor de progres, răsfirându-și

puterile în atâtea părți, pe toate

terenurile activității publice , rămâne

în mod fatal condamnat a se țărmuri

la un diletantism multilateral și

folositor, desigur, lipsit însă de nota

esențială a puterii creatoare: de

trăinicia măreață și victorioasă.

Spre norocul acestor popoare

mici, sunt însă și excepții, care prin

puterea talentului, sau să zicem,

geniului, și prin munca lor, ce se

desfășoară în proporții eroice, izbutesc

a se înălța mult peste marginile

oricărui diletantism, săvârșind fapte

mari, chemând la viață nouă sau

creând din temelii instituțiuni, menite

să adăpostească peste veacuri înainte

viața culturală, religioasă, socială sau

economică a neamului, din care fac

parte.

O asemenea fericită excepție a

fost pentru neamul și biserica noastră

strămoșească Mitropolitul Șaguna , al

cărui talent creator și orânduitor n-a

putut să-l înăbușe noaptea mizeriilor,

nici să-l cotropească întunericul greu,

în care se înneacă începutul lui de

muncă românească. Mulțimea fără

număr a lipsurilor n-a putut să-i

atelier, 1, 2013 19

sleiască puterile. Dimpotrivă, i le-a

oțelit într-o măsură atât de însemnată,

încât prin activitatea sa epocală a fost

în stare să accelereze, în mod simțitor

dezvoltarea noastră națională și

culturală, deschizând cărări nouă de

progres, înălțând și eternizând, de-

odată cu numele său, valoarea și

cinstea neamului nostru.

Sunt diferite condițiile și

împrejurările, care scot la iveală

puterea cuceritoare a oamenilor mari.

Unii nu se pot validita, nu-și pot

desăvîrși opera decât între condiții

prielnice, la adăpost de orice lipsă și

suferință, sub aripa ocrotitoare a unui

trai mulțumit și sigur.

Puterea altora iarăți se

desfășoară cu mult mai impunător sub

apăsarea asspră a împrejurărilor

vitrege, în lupta întețită cu diferitele

obstacole pe care o împrejurare

vrăjmașă le rostogolește în cale. Pe

când viața cu luptele ei neîndurate

zdrobește pe unii, înalță vrednicia și

pregătește triumful – pe seama altora...

Șaguna aparține categoriei

acesteia din urmă. După cum a

mărturisit însuși în diferite momente

ale vieții, mai plastic decât oricând

însă, în celebra cuvântare-program,

rostită cu ocazia sfințirii sale întru

episcop: mângâierea vieții și-o căuta

totdeauna în lupta cu piedicile cele mai

grele și în înlăturarea acestora din

calea năzuințelor sale „Sub pondere

crescit”.

*

Și e sigur, că din lupta

cârmuirii lui bisericești și naționale, de

un pătrar de secol, din munca lui

gigantică și\chibzuită, din îndărătnica-

i energie însoțită de o intuiție sigură a

realității și de o minte prevăzătoare, au

răsărit, pentru ocrotirea vieții noastre

naționale, atâtea instituții folositoare,

atâtea rezultate durabile, cum în alte

timpuri, între alte împrejurări, nu le-ar

fi putut realiza strădania îndelungată a

multor generații...

„Alte timpuri, alte

împrejurări”... iată cuvintele, de care

se agață cu predilecție măiestria

sofistică a celor care simt o adevărată

plăcere întru a scărițá meritele

oamenilor mari, a contribuit mai mult

sau exclusiv împrejurărilor, și

nicidecum vredniciei personale,

întreagă opera lor. Pe când aceiași

sofiști iscusiți, fiind vorba de o ispravă

cât de măruntă din timpul lor, își

afirmă zgomotos rolul de inițiativă sau

partea de muncă la săvârșirea ei, chiar

când acestea sunt cu totul

neînsemnate, și cearcă să-și făurească

titlul de merite proprii, de multe ori

fără deplină justificare...

Lăsând cu totul la o parte rolul

ce poate să-l aibă în astfel de judecată

sucită, vanitatea și un anume soi de

ambiții egocentrice – dacă vom cerceta,

în mod cu totul obiectiv și nepreocupat,

factorii, care au contribuit la

realizarea operei mărețe a lui Șaguna,

vom vedea că aceștia sunt de două

feluri: subiectivi și obiectivi sau

personali și impersonali, – rezultând

cei dintâi din însușirile sufletești și

intelectuale, din întreaga personalitate

a lui Șaguna, iar cei din urmă din

anumite momente întâmplătoare, din

împrejurările vremii, în care a trăit.

Precum în activitatea tuturor celor,

care prin vreo faptă însemnată s-au

ridicat din cercul anonimilor –

glorificați și aceștia cu drept sau pe

nedrept din partea istoriografiei

colective – și au reușit a se înălța în

șirul individualităților istorice, tot

astfel și în cazul, care ne preocupă,

numai o fericită împlinire și cooperare

a factorilor personali a putut să

producă acele rezultate trainice și

atelier, 1, 2013 20

frumoase, pe care istoria noastră

națională s-a obișnuit a le cresta la

răbojul său împreună cu numele lui

Șaguna.

Dacă ar fi să cercăm a face

acum o dezmembrare între aceste două

feluri de puteri active, personale și

impersonale, punându-ne întrebarea,

ce e drept cam neștiințifică și

irelevantă, dar foarte ispititoare: altă

căpetenie bisericească, alt șef politic,

trăind între aceleași împrejurări ca

Șaguna, dar nedispunând de însușirile

lui personale, ar fi putut ori nu să

îndeplinească aceeași misiune

istorică? – răspunsul ce nu-l dau

faptele, se poate spune categoric, că nu

e afirmativ. Pe când, dimpotrivă, dacă

chestiunea s-ar pune invers:

mitropolitul Șaguna între alte

împrejurări decât ale epocii în care a

trăit, ar fi putut el să facă tot atât de

mult bine pentru biserica și neamul

său? – răspunsul n-ar fi tocmai ușor

de dat. E foarte probabil însă că

puterea de creațiune, care sălășuia

întrânsul, sprijinită de talentele lui

deosebite, și-ar fi găsit și între alte

împrejurări, oricât de grele, ocaziunea

de a se manifesta în mod impunător.

*

Precizând astfel punctul nostru

de vedere, nădăjduim a putea evita

extremele – Scylla și Charibdis – în

care s-au izbit cei ce au scris până

acum despre Șaguna, preaslăvindu-l

unii, defăimându-l ceilalți, mai mult

decât s-ar fi cuvenit...

Nădăjduim, deși cunoaștem

greutățile, ce vom întâmpina în această

încercare. Căci ceea ce a spus Plutarh,

în „Viața lui Pericle” – în felul său

elegant și judicios – cuprinde un

sâmbure de adevăr, pentru toate

timpurile: „Atât de greu și de anevoie

de scos la lumină se pare a fi adevărul

despre istorie, fiindcă cei care au venit

mai în urmă, au înaintea lor timpul,

care întunecă cunoașterea faptelor; iar

istoria faptelor și vieților contimporane

strică și falsifică adevărul, când prin

invidie ură, când prin dorința de a

plăcea și linguși...” (Viața lui Pericle).

Deaceea vom stărui

pretutindeni a culege informații

privitoare la ideile și faptele lui

Șaguna, din izvoare directe, a ne

orienta după logica faptelor și

psihologia împrejurărilor mai mult

decât după opiniile, bune sau rele, ale

contimporanilor, despre care se știe, că

fiind adesea influiențați de o iluzie

optică, văd în anumiți oameni numai

părți bune sau exclusiv rele – și astfel

se întâmplă să fie în stare a se judeca

cu oarecare temeinicie asupra mărimei

și importanței istorice a oamenilor și a

faptelor din timpul lor. Dacă unde și

unde vom zăbovi totuși și asupra

acestora, o facem numai pentru a

învedera raportul, ce a existat între

Șaguna și alți bărbați contimporani,

străini sau români, de la care purced

laudele și în multe cazuri osândele la

adresa lui.

*

E posibil să mai aibă numele lui

Șaguna și azi un sunet cam neplăcut –

pentru unii! Acest sunet care seamănă

foarte mult a mustrare pentru cei ce

nu-și împlinesc datoria conștient și cu

demnitate, va fi bine să-l păstreze și în

viitor.

Pentru toți românii de bine însă

acest nume va trebui să răsune cât mai

des și mai întețit, ca o trîmbiță de

chemare la muncă nepregetată, la

luptă conștientă și neșovăitoare, la

îndeplinirea bărbătească, fără zăbavă,

a datoriilor față de lege și neam...

Mai ales în timpuri de

frământări sterile ca cele de azi – când

atelier, 1, 2013 21

poporul nostru abia își mai poate

strecura prin vămile vieții traiul său

sugrumat, când în lipsa unei conduceri

unitare și orientări sigure răsar în

toate colțurile îndrumători mărunți, cu

pretenții atât de mari pe cât de mici li-s

putințele, și de încurcate povețele – în

astfel de timpuri grele accentuarea cât

mai răspicată și cunoașterea deplină a

faptelor mari săvârșite de înaintași,

devine o necesitate etică-națională și

social-pedagogică. Această cunoaștere

poate nu numai să deschidă izvor de

întărire și de îmbărbătare pentru

tinerimea noastră, cu mintea

împăinjenită de prejudecățile

regretabile și tendențioase ale unei

educații străine, ci va fi chemată în

același timp să arate pentru toate

sufletele, slăbite și chinuite de

îndoială, cărări de îndrumare sigură.

Căci ne îngăduie să ascultăm, în mod

tainic, statul minții luminate și al

sufletului strălucit care continuă a trăi

în scrierile folositoare și în alcătuirile

mărețe ale mitropolitului Șaguna.

*

Acum, când se împlinesc 100 de

ani de la nașterea lui, neamul

românesc și biserica noastră

strămoșească va prăznui, în mod

creștinesc, amintirea marelui

binefăcător Andreiu, urmând sfatul

apostolului Pavel, care ne povățuiește

astfel: „Aduceți-vă aminte de mai

marii voștri, care v-au grăit vouă

cuvântul lui D-zeu, la a căror săvârșire

a vieții privind, să le urmați credința”.

La acest praznic al evlaviei, când se va

aprinde candela pioaselor aduceri

aminte, care va străbate ca o rază

luminoasă toate sufletele românești, se

va afla, credem, un locșor și pentru

aceste pagini închinate memoriei

glorioase a mitropolitului Șaguna, ca

un modest prinos al recunoștinței..”.

atelier, 1, 2013 22

Subiectivism poetic/experienţă personală

şi arhitectură poetică/experienţă impersonală

Vladimir Belity,

“DESCÂNTĂTOR SPLENDORII FERECATE” (Editura „Concordia”, Arad, 2013)

Lectura unei cărți de poezie este o

experiență pentru cititor. Și ca să fiu în ton

cu titlul, consider că lectura poeziei este un

joc al poeziei însăși. Nu este o noutate

faptul că arta poeziei este un joc al creației

care generează, prin lectura sau cercetarea

faptei poeticești, alte forme de trăiri.

Întotdeauna, și aceasta chiar de la

începuturile ei, poezia se desfășura printr-o

formă sau alta a teatralității. Poezia

începuturilor era ritualică. Ritualul dădea

acea dimensiune formală a spiritualității și a

sacralității. Încerc să fac un efort de a nu mă

depărta prea mult de lectura în sine

volumului “DESCÂNTĂTOR

SPLENDORII FERECATE” (Editura

„Concordia”, Arad, 2013), dar citirea

poeziilor cuprinse în cele o sută de pagini

mă determină să mă consider un “ucenic

vrăjit” de taina „călătoriei spre neantul

ferm” cum spune ”îmblânzitorul cuvintelor-

necuvintelor”. Autorul, Vladimir Belity, un

adevărat pelerin prin lumea poetică, face,

iată, un popas printre oameni pentru a

permite acestora să guste din mana zeilor.

La acest popas al lui participăm și noi, după

putință, de fapt la un festin la care ne invită

cu generozitate.

Ritualul, sau ritualurile prezente la

acest popas/festin este unul cu două

componente: unul al subiectivității poetice

și unul al arhitecturii poetice. Poezia

orientală este cea care are cea mai

complexă și completă componentă ritualică.

Subiectivitatea descoperită, expusă firii

umane, ca un fel de ofrandă, se sprijină pe o

formulă de geometrie poetică făcând-o

subordonată ritualului. Aceste valențe ale

receptării poetice determină dezlegarea

enigmelor pe care autorul le produce.

Poetul încearcă o deschidere spre o altă

universalitate pentru care noi, europenii, nu

am avut cunoștință decât de curând. Poezia

japoneză, ca și cea prehomerică, orpheică,

nu are jaloanele raționalității, ale

concretului nostru pozitivist. Simbolica ei

este alta. Efemerul, scânteia, clipa sunt

marile dimensiuni ale Orientului. Arădeanul

prin adopție Al. T. Stamatiad a intuit printre

primii poeți români acest lucru. El a oferit

cititorului câteva crâmpeie din poezia

chineză și japoneză. Pentru acest lucru el a

fost premiat de Academia Română în anul

1926. Generația de cititori din perioada

interbelică a aflat, în sfârșit, că japonezii au

atins perfecțiunea și în domeniul artei

atelier, 1, 2013 23

poetice. Tanka și haiku-ul sunt miniaturi

poetice de cinci sau trei versuri. Miniaturi

poetice au creat și alți poeți români precum:

Alexandru Macedonski, Ion Pillat, Traian

Chelariu, după care urmează mai noii

Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Aurel

Rău, Vasile Smărăndescu, Toma George

Maiorescu, Petre Stoica, Romulus Bucur,

Elena Bogdan, Constantin Severin și alții.

Ca noutate consemnez evenimentul din

2003, când poetului Vasile Moldovan i s-a

acordat premiul special la Concursul

internațional de haiku ”Shigureki”

desfășurat la Ise, orașul natal al lui Basho,

părintele haiku-ului, sau acordarea în 2009

a premiului ”Kusamakura” tot în Japonia

poetului Marian Nicolae Tomi pentru

poeme în stil nipon. Nu e cazul să insist cu

excursul bibliographic pe această temă, dar

este simptomatică deschiderea, am putea

spune generoasă, pentru rigoare și inefabil

în poezia românească în contrabalans

pentru ritos sau vulgaritate, tușe ce se

lăbărțează cam prea agresiv în poezia

actuală.

Poetul Vladimir Belity adaugă, prin

poezia sa, apetența pentru finețuri.

Descântătorul este un îmblânzitor al

cuvintelor. Cuvintele în poezie sunt rostiri.

„De steaua care-a răsărit/ eu îmi anin

privirea/ și-ncerc să-ncheg cu dor sporit/ să-

i poemez ivirea” se confesează umbrei

eminescianului reper.

Poeziile în „rit”(!) japonez din

volum sunt culegeri de petale ale unei flori

de cireș universale: „Pârâu de munte;/

învolburate salturi/ din piatră-n piatră”, sau

„În zori soarele/ proptindu-se-n raze/ farmă-

a nopții taină” sau „Soarele-n halou/ ca

dintr-o altă lume;/ ceața-i stăpână”.

Poemele haiku ne dau imagini ale unor

fulguiri din colțuri din natură atemporale și

materii imponderabile.

În poemele tanka poetul face o

„trecere prin anotimpuri”. Toamna pare

anotimpul primordial. Celelalte anotimpuri

nu par a exista în realitate. În toate poemele

răsar elemente ale autumnalului: „frunze

galbene”, „stropi de ploaie”, „înfrigurat

timp”, „cuibarele berzelor mistuite-n fum”,

„vântul latră-n-truna”, „soarele plăpumit în

nori”, „pe acoperiș sus/ e-atâta-nțepenire/

de s-a-ntroienit vântul”. Spre sfârșitul

ciclului, iarna devine un corolar al unei

toamne galactice: „Neaua toarce vânt/ cu-

atâta insistență/ de prinde troian./ Dangătul

clopotului/ farmec de pace-i”.

„Meditațiile” într-un vers sunt tot

niște miniaturi derivând însă tot din „cornul

ambundenței” care este haiku-ul. Aici

petalele florii de cireș ale imaginației

poetului se „presară” parcă într-un spațiu

atemporal, între zori și amurg: „Înverzind,

zăpada-nspică flori” (Ghiocei), sau „Cât jar

încins incendiază lanul” (Maci), sau „Fior

de ger împurpurând lumina” (Florilegiu),

sau „Doar pâlpâind licuricii sunt stele”

(Joc)

„Rondelurile”, în buna tradiție

clasică, încearcă să smulgă pe cititor din

mrejele efemeridelor orientale. De data

aceasta autorul simte povara poetică sub o

altă rigoare arhitecturală. Gramatica poeziei

îi dă poetului posibilitatea ca reveria, alături

de culorile realului, să-i producă în suflet un

altfel de muzică, un altfel de armonie a

imediatului. Ca și în haiku-uri, tanka sau în

poemele într-un vers, și în rondeluri

răzbate aceeași fulgurație a neantului, a

liniștii atemporale. O ironie de timid; un fel

de ironie puternică, sardonică, cuprinde

toată galeria de rondeluri. Citez unul care

mi se pare reprezentativ: „Pierdut în vis

peste măsură/ nu mă trezesc nicicând,/ iar

când o fac privesc cu ură/ fiind măcinat de-

același gând./ Cui i-am greșit de basmu-mi

fură/ iar eu ostatic până când,/ pierdut în vis

peste măsură/ nu mă trezesc de tot

nicicând./ Duplicitar n-am fost, armură/ la

cei în jur nu am oricând,/ trezirea de-aia mi-

e tortură,/ o simt mizeria-mi născând,/ ......

pierdut în vis peste măsură” (Pierdut în vis).

Rondelurile rămân în același registru al

subiectivismului poetic; eu, cititorul, remarc

în plus arhitectura poetică riguroasă. Se

simte o puternică singularizare a nervului

poetic. Eul poetic este reprezentat pur și

tranșant. Împreună cu autorul eu, cititorul,

mă gândesc și la oarece reminiscențe din

experiente de viață trecute. Nu contează cât

atelier, 1, 2013 24

de multe răni îți marchează trecutul poezia

însă poate deveni o spovedanie, sau o

asumare a unor experiențe profunde. Poezia

devine aici un act terapeutic. Rondelurile

Calendar și Anul Nou dovedesc acest lucru:

„viața... ai vrea s-o uiți cât e de-umilă,/ Ne-

având cu ea cum să bravezi...” căci „E-un

decăzut și un smintit,/ poate că-i ars de

jarul/ de-a fi mereu un răstignit,/ rămas

străin barbarul,/ .... E Anul Nou și-am fi

dorit...”

În „Variații pentru Templul meu”

autorul parcurge aceleași reverberații pline

de vagi nostalgii nervoase: „M-aș vrea/

îmblânzitorul cuvintelor-necuvintelor./

Acum când/ talazuri de fum bat la poarta-

ntâmplării,/ în acest anotimp potrivnic

nepoleitei rostiri,/ exhibat de multele

greșeli/ cu care mi-am chivernisit viața”

(M-aș vrea). Poemele sunt slobode. După

rigorile poemelor dinainte acum se

dezlănțuie „o apă cenușiu neagră”

(Stampă). Poetul îți cere „să te privești/

doar prin propriul ochi întors/ înspre

propria ființă,/ tocmai cum ai încerca să

afli/ dincolo de ușa-ncuiată,/ având cheia-n

broască” (Destin).

„Crochiurile” sunt efemeridele ale

poemelor dinainte. Remarc savoarea

calamburului, care dovedește o bună

stăpânire a limbii române: „Cântători

cântând cântarea/ Cântecelor cânt cântate,/

Cânte cântul cântătorii,/ Cântec, cântecind

cântatul.” (Ghioc).

„Secvențele grecești” bănuiesc o

călătorie în ancestral. Aici poetul îmbracă

haina pelerinului nemuritor Ahasverus

pentru a ne duce cu viteza luminii la curțile

lui Orfeu, Sapho sau a evanghelistului Ioan

în insula Patmos. Olimpul e o „frescă”.

Muntele mitic „sângerează Apusul cu înc-o

zi/ cu înc-un timp al tuturor/ și-a

nimănui”(Olimp). În lumea Elladei „cerul și

marea se pierd în peisaj,/ obroc căzând într-

n alt timp” (Orizont).

Brusc, autorul se trezește în timpul

său real, sau în timpul nostru, în prezent:

„Astăzi totul este la vedere,/ trăirile se dau

pe față,/ fără frustrări de sentimente/ bun

simț ori taină,/ că nu-i timp de ascuns,/ totu-

i ca-n piață” (Mirare). Autorul percepe

prezentul ca o provocare: „Stau încă-n

propria-mi putință/ și-mi responsabilizez

viața/ în felul meu,/ fără rabat./ Bunele-

relele,/ (dumicatul zilnic)/ le împart doar cu

cei dragi,/ că voi ceilalți,/ cei ce mă lăudați

hulindu-mă,/ nu sunteți decât vectori de

trecere.” (Să fim conștienți).

Poetul, fără a fi apoteotic,

recunoaște că „între noi timpul,/ metafora

asta ce ne duce,/ deși-i comună,/ o trăim

egoist de dramatic, ca pe-o-mpărtășanie.”

Vladimir Belity trăiește prin

subiectivismul poetic o experiență

personală, dar prin arhitectura diafanului

poetic își expune aspirațiile creatoare spre

experiențe care duc pe autor pe schelele

unei construcții impersonale.

Până la urmă poezia adevărată este

un echilibru perfect între real și ireal.

atelier, 1, 2013 25

școala de literaturã (scrieri creative/ didactici/ experimente)

Metafore, metafore…

Termenul de metaforă definește o figură de stil, un trop. Provine din fr.

metaphore (gr. metaphora, „deplasare”, „transfer de sens”) și prezintă, ca echivalenți,

doi termeni distincți, între care se realizează un transfer de trăsături semantice.

Transferul este posibil datorită conținutului semantic parțial comun al elementului

substituit și al celui care substituie. De aceea se mai numește trop adică prin asemănare

sau prin analogie. Cel mai adesea, din această pricină, metafora se confundă cu o

comparație.

În limbajul poetic modern nu sunt preferate tipurile de metafore realizate pe baza

diferențierilor față de termenii propriu-ziși; sensul propriu se sublimează în imagini

artistice inedite (importantă este conservarea sau eliminarea termenului metaforizat).

Din punct de vedere sintactic există două realizări de bază ale metaforei:

a. metafora explicită (in praesentia), construită după tipul A este B (sau orice

formă reductibilă la aceasta):

„Cand noaptea-i o regină lunatecă și brună"

(M. Eminescu);

b. metafora implicită (in absentia), construită după tipul B în locul lui A: „Părea

că printre nouri s-a fost deschis o poartă

Prin care trece albă, regina nopții moartă"

(M. Eminescu).

*

În funcție de expresia sa morfologică, metafora poate f: nominală, verba,

adjectivașă (când metafora se realizează ca epitet metaforic) și, mai rar, adverbială (ca

un epitet pe lângă un verb); cea mai frecventă este metafora nominală:

„Pe mișcătoarele cărări

Corăbii negre duce."

(M. Eminescu);

atelier, 1, 2013 26

„Materia, în trecerea-i prin om

E o pasăre ce plânge într-un pom."

(M. Sorescu).

De cele mai multe ori metafora are în același timp atât un caracter explicit cât și

unul implicit:

„Cenușa visărilor noastre/

Se cerne grămezi peste noi."

(T. Arghezi)

„Cenușa îngerilor arși de ceruri

ne cade fulguind pe umeri și pe case"

(L. Blaga).

O realizare sintactico-semantică aparte este lanțul metaforic /sau metafora in

lanț):

„O fată frumoasă e

mirajul din zariște

aurul graiului

lacrima raiului”

(L. Blaga).

Când termenii lanțului metaforic sunt aleși dintr-o sferă semantică determinabilă

și unitară, avem de-a face cu metafora filată:

„ Nevinovatul, noul ou

/Palat de nunta si cavou"

(I. Barbu)

„Din caier incâlcit de nouri

toarce vântul

Grei stropi lungi de ploaie"

(L. Blaga)

*

Din punct de vedere semantic, metafora asociază frecvent termeni distincți ca

înțeles, ori chiar aflați în opoziție binară:

- concret-abstract:

„Și gândirea-i arătura/

Peste care boi de zgură plugăresc"

(T. Arghezi)

atelier, 1, 2013 27

- concret-concret:

„Spune tu, Noapte, martor de smarald )

(T. Arghezi)

-abstract-concret:

Tăcerea gândului și-a orei

(T Arghezi)

- abstract-abstract:

Din vecinicia ta nu sunt măcar un ceas"

(T. Arghezi)

***

„Poezia este prin excelență metaforă” (fragment dintr-un interviu cu poetul Ion Mureșan intitulat "Poezia este cea mai

credibilă dovadă a existenţei lui Dumnezeu"

și realizat de Daniel Săuca , „Caiete silvane”, nr. 11, noiembrie 2010)

I.M.: ...Eu cred că poezia este prin excelență metaforă. Poezia, în orice

literatură, este o călătorie... Poezia este cea mai